VIAȚA ESTE IUBIRE, NU LUPTĂ

Din ce în ce mai des, ba unii, ba alții se luptă din răsputeri fără oponenți reali. Mai mult, se erijează și în luptători mandatați să salveze o lume care nu le aparține, dar din care fac parte, ca piese de colț dintr-un puzzle gigant.

Sigur, din nefericire există și bătălii pentru viață, căci există oameni ale căror soartă a ajuns în ghearele vreunei boli fizice sau sociale. Aceștia da, din păcate, trebuie să lupte cu ei înșiși pentru a se salva. Eu nu mă refer la ei ci la sensul aparent pozitiv alocat unei acțiuni benefice dar care este din start îmbrăcată în agresivitate și violență.

Îmi place să cred că am evoluat ca societate, ca trăiri și manifestări. Așa cum, atunci când vrei să te căsătorești, nu procedezi ca-n epoca de piatră, dându-i o ghioagă-n cap ca s-o poți târî în peștera ta, ci o ceri de soție iar relația voastră are la bază sentimentul iubirii și apartenenței – așa este și în societate, dacă te vrei a fi o persoană cu voce și idei rezonante – înțelege că violența indusă (fie și în context pozitiv), nu trebuie afișată ca înlocuitor pentru nevoia de iubire și acceptare interumană. Dragă consumatorule de internet și TV, fă-ți curat în viață când dai de asemenea manifestări. Sunt otrăvitoare și te vei usca la umbra lor.

          Suntem înfășurați strâns în pseudo-lideri care nu ne reprezintă, câștigă discursul cel mai agresiv (al celui care se luptă cu nimeni, nu al celui care începe prin a pune piatră solidă la temelie, în urma unui plan propriu) iar răsunătoare și aparent consistentă a devenit doar vocea de tip sirenă antiaeriana cu rafale de tun, însoțită de o atitudine găsită „pe după blocurile gri”. În loc să iubim și să protejăm natura, ajungem să susținem plasticul și betoanele, chiar și atunci când iau chip de om. Grotesc este că sunt aplaudați lăudându-se cu ce nu sunt, chiar în timp ce ambalează gogoașa-n hârtie creponată și-o dăruiesc în plen.

Există o campanie pentru reîmpădurirea României. Mi-ar plăcea să putem planta și în oameni, natura iar din ei să crească mlădițe noi, cu muguri din care să renască iubirea de semeni, să vedem flori de smerenie, decență, maniere, zâmbete blânde.

          A fi patriot român este un fapt și o responsabilitate, nu o mândrie ci o datorie, de a fi și de a cunoaște. Este o chestiune de conștiință și vine la pachet cu o educație sănătoasă primită „de acasă”, cu un minim de cultură românească și cunoaștere a tradiției autentice. A fi român, înseamnă să fii demn și nu mândru – aceste două noțiuni sunt deseori confundate. Demnitatea vine din simțul măsurii și cunoașterea obiectivă a valorilor și limitelor proprii, are în compoziția sa respect, smerenie și iubire, pe când mândria este doar manifestarea orgoliului iar orgoliul este semn de slăbiciune, nu de putere și caracter sănătos.

          Auzim adesea sintagma „Să construim o lume mai bună!”. Foarte frumos, dar din ce și prin ce metode, omule limpede la minte? Crezi că dintr-un discurs al cărui metalimbaj abundă de frustrări personale, dispreț și agresivitate (chiar dacă mascate de aparența patriotismului tău transparent și de așa-zisele tale bune intenții), poți crea lumea aceea mult visată? Ei bine, am vești triste pentru tine – n-o sa-ți iasă și te faci responsabil de efectele acțiunilor tale prin care îi implici direct sau indirect și pe ceilalți.

Binele nu poate veni decât din pozitiv, acceptare și iubire. Orice alt condiment adaugat meniului ce are iz de luptă populistă urâțește, murdărește și distruge. Viața mea este iubire! TU CE ALEGI PENTRU VIAȚA TA ȘI A CELOR DE ALĂTURI?

Ai grijă ce plantezi, pentru că va veni ziua recoltei!