ÎI IUBIM PE CEI PE CARE ÎI IUBIM?

         

              Sigur că fiecare dintre noi avem o părere bună despre propriile acțiuni și principii – așa este și firesc, de altfel, doar că există ceva ce unii dintre noi nu știm: nu știm să iubim.  

„Să nu ucizi” este porunca cel mai des încălcată și totuși cea în care nici nu ne-am putem imagina ca protagoniști. Doamne ferește! Cum am putea noi ucide?! (Noi suntem chiar prea buni la suflet, uneori!). Ei, bine, ucidem. Asasinăm cu sânge rece iubiri, zâmbete și legături umane. Ucidem bucuria și libertatea sufletească prin neiubirea declarată ca iubire. Sufocăm egoist zborul celor de-ale căror aripi ar trebui să ne îngrijim. Pretindem respect și apreciere dar oferim gelozie, invidie și posesivitate (adică egoism în cea mai pură formă!). Dănțuim frenetic pe suflete cu porți larg deschise și turnăm otravă în nectarul armoniei apoi umplem cupele și punem masa. Atunci când gustă, unii se strâmbă, alții tac iar altora li se inundă ochii de durere, dar noi știm că ei nu știu că asta le va face bine și oricum exagerează. Noi știm!

         Evident, nu este vorba despre mine sau tine, ci despre oricine altcineva din lumea asta crudă și necruțătoare! Noi, desigur, suntem fii sau fiice cu inimi pline de recunoștință, părinți protectori și drepți, soți sau soții care poartă zilnic de grijă familiei, cu iubire și sacrificii, un frate sau o soră mereu pregătit(ă) să dea un sfat bun și dezinteresat, un prieten de nădejde al cărui telefon este mereu deschis pentru apropiații săi, sau al cărui sfat întotdeauna va fi altruist...  Chiar dacă uneori se întâmplă ca telefonul să fie indisponibil cu orele, sau căldura vocii să fie bici de gheață, dar suntem oameni, nu-i așa?!

Noi suntem cei buni și deseori dezamăgiți de semenii noștri, atât de nerecunoscători și puțini toleranți cu neînsemnatele noastre derapaje. Noi nu rănim prin brutalitatea cuvântului sau faptei, ci suntem sinceri și asumați. Nu este agresivitate aceea când lovim cu securea adevărului nostru, când îi judecăm și îi pedepsim în funcție de realitățile noastre, ci este grijă purtată alor noștri. Nici mare lucru nu le facem când îi neglijăm sau mai grav, când îi agresăm emoțional. Cum care „AI NOȘTRI”?! Păi ei sunt toți cei pe care îi deținem în proprietate absolută. Ei ni s-au dăruit într-o zi și asta înseamnă că putem face ce vrem cu stările lor. Noi le vrem binele întotdeauna și le-o arătăm ori de câte ori putem, așa cum noi știm mai bine. Legăm cu lanțuri grele visele celui de-alături, căci avem acest drept. El însuși ni le-a dat, încredințându-ni-le spre păstrare, cu vocea tremurândă, cu ochii luminoși și aripile-ntinse.    

Este iubire atunci când dăruiești șoptind sau pășind pe vârfuri în preajma sufletului de alături, atunci când ierți și când primești iertarea dar mai ales atunci când nu repeți greșeala. Nu putem dărui cu pumnii încleștați și nici zâmbi scrâșnind din dinți. Vorbind, nu ascultăm iar ochii închiși nu vor putea vedea.

Este iubire când stai la un pas distanță de limitele celuilalt și când în loc să afirmi, declari blând ce simți și apoi întrebi (evident, nu retoric!). Nu întreba însă niciodată dacă ești iubit(ă), pentru că și asta este tot posesivitate. 

Nimeni nu trebuie să se simtă captiv în păienjenișul frustrărilor noastre, nimeni nu trebuie să simtă teamă sau obligativitate în preajma noastră și în esență nimeni să nu simtă că trebuie să ne iubească și nici să ne accepte „binele necerut” și nici „micile” derapaje.

Nimeni nu trebuie să facă nimic, însă noi toți avem nevoie să fim iubiți...

... CE NE FACEM?!