„ După trei zile, se pregătiră de drum și porni. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă (…)” Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – Petre Ispirescu           De trei ani în același loc, cu aproximativ aceeași echipă însă categoric cu același entuziasm, a început ziua în care tradițiile noastre autentice s-au așezat frumos spre a fi cunoscute și admirate de către toți trecătorii. Când sufletul are dimensiunile unei lumi de basm iată că trei zile pot fi asemănate cu trei ani iar roadele vor fi la fel de valoroase și bogate. Nopțile prind lumina zilei iar zilele își pierd amurgul în împletirea ideilor cu scopurile și marea dorință a noastră: de a semăna pod de cunoaștere între inimile pe de-a-ntregul românești și sufletele din casa în care am ales să trăim: orașul spaniol Logroñ o și nu în ultimul rând, achiziția terenului necesar construcției Sfintei Biserici Ortodoxe Române. De joi a început ...

I don´t LIKE!            Astăzi m-am prins că am acumulat cca 1000 de ani de ghinion fiindcă nu am redistribuit îngerași animați, icoana care plânge sau ursulețul prieteniei purtător de trifoi sclipicios! Ce mă fac?! Am atâtea planuri de viitor și mi-am ratat viața! Nasol. Facebook, acest tărâm al prieteniei absolute, unde cu un Like în loc de Love poți încheia relații sociale reale... nu mai vorbesc de uimirea de a constata că, cei 8-900 de prieteni care nu ratează nicio sărbătoare de-a ta, trec pe lângă tine pe stradă ca și cum nu v-ați cunoaște. Păi cum?! Tocmai ce ați celebrat 3 ani de prietenie și 300 de Like -uri. Ce oameni! Păi n-ai înțeles: nu purtai ochelarii de soare din poza de profil! Ai postat la adresa lui! Sigur-sigur îi porți pică și de aia ai redistribuit articolul ăla cu sfaturi. Nu mă așteptam să ai așa o părere despre mine: UNFRIEND! Sau mai bine BLOCK! Vecinul, când trece pe lângă nevastă-ta, o salută și îi ...

O dată pe an, în lumea mea de copil, se făcea liniște – o liniște solemnă, împletită cu obiceiurile sătucului de pe deal unde norii se îmbrățișau cu munții, cu legendele despre comori protejate de flăcări și suflete rătăcite care uneori reveneau în casele celor dragi. Pentru ei, de Crăciun se lasă grâu și bob pe masă iar în noaptea de Înviere se aprind lumini. Acolo grindina se alungă cu lumânarea de la Paști, aprinsă pe pragul casei și belșugul gospodăriei se sporește cu crenguțele sfințite aduse de Florii. Pentru toate există o rugăciune și o zi în care nu ai voie să încalci regulile. Bunica alerga de colo-colo, aruncând din cand în când ochii pe ceas – astăzi mergem la Denii, când citește părintele doisprezece Evanghelii în doisprezece limbi. M-am așezat cuminte pe laița de lângă plită, cu tălpile pe lemnele din ladă, așteptând cu nerăbdare să înceapă ritualul meu preferat. Într-un căpăcel de borcan se topea ușor un capăt de lumânare. Era adusă de la Biserică! Bunica, grăbi...

  Pentru cuvântul nerostit și pentru atunci când cerul nu-și pudrează orizontul cu puful îngerilor neîntâlniți...  Pentru când vuiește tăcerea vreunui răsărit de departe și mai ales pentru atunci când munții tăi par să se afunde într-o zare necuprinsă...  Pentru gândul ajuns la răscrucea celor patru zări, în așteptarea îmbrățișării celor patru suflete, sorbind din conversațiile fără de cuvinte...   Pentru atunci când amintirea pare să alunece pe crengi cu promoroacă, pe aripa pleoapei fagilor îndepărtați...   Pentru atunci când îmi auzi bătăile inimii în primul fulg de zăpadă din zori, pentru toate zilele, pentru toate culmile nestrăbătute încă, pentru toate aripile pe care mi le-ai dăruit din carnea anilor tăi,  pentru ca astăzi eu să fiu tu și zborul meu să poată fi mai înalt decât al tău...   Pentru întreaga ta lume așezată la poalele lumilor mele, pentru poienile înverzite așternute în calea mea, din pacea rugăciunilor tale fierbinți...

Mult așteptatul moment a sosit în a doua zi de Brumar – Dumnezeu a binecuvântat tânăra familie Rus cu primul dintre cei trei copilași: un suflet de fetiță. Au numit-o Maria Cristina și zi după zi, împleteau neobosiți și fericiți gânduri, vise și ore nesfârșite de muncă pentru viitorul micuței. Departe de Ardealul lor de baștină, suflețelul cu ochi mari, verzi și curioși, creștea însă părea sa fie ceva în neregula: nu vorbea. Ce poate fi mai tulburător pentru inima unui părinte, decât teama și grija pentru copilul său? Au urmat nopți nedormite, transformate în zile petrecute pe holurile cabinetelor medicale, diagnostice ambigue sau definitive ... și toate scăldate în lacrimi și rugăciuni fierbinți către Maica Sfântă. N-au fost în zadar, căci una dintre zile a adus începutul alinării acestei mari încercări – diagnosticul corect: Maria nu vorbea, fiindcă nu putea auzi. Din acea clipă, timpul și-a pierdut dimensiunea în sufletul tinerei mame. Cu credință în Dumnezeu și speranță în vii...

                         Sigur că fiecare dintre noi avem o părere bună despre propriile acțiuni și principii – așa este și firesc, de altfel, doar că există ceva ce unii dintre noi nu știm: nu știm să iubim.   „Să nu ucizi” este porunca cel mai des încălcată și totuși cea în care nici nu ne-am putem imagina ca protagoniști. Doamne ferește! Cum am putea noi ucide?! (Noi suntem chiar prea buni la suflet, uneori!). Ei, bine, ucidem. Asasinăm cu sânge rece iubiri, zâmbete și legături umane. Ucidem bucuria și libertatea sufletească prin neiubirea declarată ca iubire. Sufocăm egoist zborul celor de-ale căror aripi ar trebui să ne îngrijim. Pretindem respect și apreciere dar oferim gelozie, invidie și posesivitate (adică egoism în cea mai pură formă!). Dănțuim frenetic pe suflete cu porți larg deschise și turnăm otravă în nectarul armoniei apoi umplem cupele și punem masa. Atunci când gustă, u...

Din ce în ce mai des, ba unii, ba alții se luptă din răsputeri fără oponenți reali. Mai mult, se erijează și în luptători mandatați să salveze o lume care nu le aparține, dar din care fac parte, ca piese de colț dintr-un puzzle gigant. Sigur, din nefericire există și bătălii pentru viață, căci există oameni ale căror soartă a ajuns în ghearele vreunei boli fizice sau sociale. Aceștia da, din păcate, trebuie să lupte cu ei înșiși pentru a se salva. Eu nu mă refer la ei ci la sensul aparent pozitiv alocat unei acțiuni benefice dar care este din start îmbrăcată în agresivitate și violență. Îmi place să cred că am evoluat ca societate, ca trăiri și manifestări. Așa cum, atunci când vrei să te căsătorești, nu procedezi ca-n epoca de piatră, dându-i o ghioagă-n cap ca s-o poți târî în peștera ta, ci o ceri de soție iar relația voastră are la bază sentimentul iubirii și apartenenței – așa este și în societate, dacă te vrei a fi o persoană cu voce și idei rezonante – înțelege că viole...